luni, 17 septembrie 2012

M-am numit Felix

Prolog

- Unde ma aflu?
- Intr-un loc pe care oamenii, indeobste, il numesc Rai.
- Nu se poate, caci eu mi-am vandut sufletul.
- Dumnezeu, in mila Sa, a trimis un inger deghizat sa incheie acea tranzactie.

joi, 22 martie 2012

висна (Primavara)

я знаю что из тuчиами летаить снег
и ожидаю чтоП саBсем он нас накрл
висна приходит, па тает как никогда ни был
так что остаются только я в полныйм смех


Traducerea (e oarecum stangace, pentru ca am gandit poezia in limba rusa):


Eu stiu ca din nori se cerne zapada
Si astept ca ea sa ne acopere cu totul
Primavara va veni, se va topi ca si cand nu ar fi fost
Asa incat voi ramane doar eu razand din plin

luni, 19 martie 2012

Ingeri in America

Nimic nu se naste din nimic! Este un truism, o axioma, o regula. In aceasta ultima ipostaza, exceptiile sunt cele care o intaresc, care o justifica si care o legitimeaza. Una din aceste exceptii este scanteia vietii sau Facerea lumii de catre Dumnezeu in extenso. Iar o doua o reprezinta montarea "Ingerilor in America" la teatrul Metropolis din Bucuresti, in regia domnului Victor Frunza, un spectacol inedit in peisajul teatral romanesc. Dupa ce l-am vazut in cele doua seri la rand pe parcursul carora se desfasoara, tentatia a fost de a scrie imediat despre el, despre jocul actorilor, despre costume, despre decoruri. Am preferat sa las timpul sa decanteze impresiile traite si abia apoi, cu umilele mele instrumente de exprimare ligvistica, sa incerc sa redau din emotia experimentata, din atmosfera indusa dintr-o realitate relativ recenta, readusa credibil in fata ochilor spectatorilor. Nu voi povesti fidel subiectul piesei, il puteti gasi redat mult mai bine decat as face-o eu aici. Despre autorul piesei, Tony Kushner, precum si despre cele doua premii importante pe care le-a primit pentru acesta piesa, se pot gasi informatii pe Internet. De asemenea, daca sunteti adeptul solutiilor facile, vizionarea miniserialului produs de HBO in 2003 cu actori mari precum Al Pacino, Meryl Streep si Emma Thompson, v-ar putea satisface curiozitatea. In niciun caz insa nu veti trece prin experienta fascinanta, usor terifianta prin temele mistico-sexuale propuse, magnifica, transanta prin violenta non-gratuita a limbajului, realista pana la detaliul uneori neglijat chiar in viata de zi cu zi pe care geometria octogonala a prestatiilor actoricesti de exceptie ti-o propune. Din postura de spectator neavizat, impletitura filigranata a monoloagelor te poate solicita si iti poate parea usor pedanta, insa analizand la rece mesajele non-echivoc transmise, efortul intelegerii lor iti este rasplatit.

Jocul celor opt actori implicati in proiect trebuie privit ca un tot unitar, lucru de altfel precizat si de catre regizor la intalnirea de la Cafeneaua critica de joi, 15 martie, nu exista rol principal in piesa, fiecare dintre ele are o pondere sensibil egala cu a celuilalt, chiar daca uneori ai putea crede ca rolul lui Prior Walter (George Costin, o certitudine de necontestat pe firmamentul teatrului romanesc) este steaua in jurul careia orbiteaza planetar celelalte roluri prezente. Am fost tentat sa spun sapte, insa ele sunt cu mult mai multe, pentru ca majoritatea actorilor fac cel putin doua-trei roluri in piesa. Consumul nervos pe care o astfel de reprezentatie teatrala il implica, un adevarat maraton, un tur de forta, este imens si pentru a fi capabil sa-l sustii iti trebuie o pregatire si un exercitiu de exceptie si de durata. In afara lui George Costin de care deja am vorbit, de mare travaliu si magistrale in desfasurarea lor sunt si celelalte roluri, aduse la viata de Adrian Nicolae (Louis), Sorin Miron (Belize), Alexandru Ion (mezinul distributiei, Joe Pitt), Nicoleta Hancu (ingerul), Cristina Raduta-Bobic (Harper), doamna Virginia Mirea (rabinul, doctorul Henry si Ethel Rosenberg) si domnul George Ivascu (Roy Cohn). Acesta din urma a dat dovada de curaj din postura de director al teatrului cand a mizat pe un asemnea spectacol si pe o echipa tanara, iar succesul inregistrat ii cofirma pe deplin flerul incontestabil. Nu trebuie uitat talentul si imaginatia debordanta ale scenografei Adriana Grand ale carei solutii scenice sunt de o ingeniozitate rar intalnita.

Spectacolul nu este unul adresat persoanelor pudibonde, care se ascund in spatele unor cutume sociale si de limbaj. Asemenea persoane, chiar daca se vor aventura in public, vor ceda precum un domn in varsta care a clacat inca din pauza primei seri. De ce va pot asigura insa este ca el reprezinta o mostra de realitate si realism, fara exagerari, iar toti actorii dau totul si inca ceva in plus. Daca pentru tot le multumesc, pentru acel plus le raman profund recunoscator!

vineri, 17 februarie 2012

O poezie...

Prima strofa imi apartine, continuarea este a sotiei mele:

Rataciri

Un simplu calator pe-la viselor taram
S-a ratacit. Privind in jur isi spuse:
De n-oi gasi o cale, pe-aici pe veci raman
Tintind un drum, incet pe mers se puse.

Singuratic mergand pe-o carare
Abia razbind prin zapada
Cu gandul ce zboara aievea
Merg si ma-ndrept spre nicaierea

Ma chinui s-ajung mai aproape
Ma trage-napoi vesnicia
Ceva ma apasa si parca
De tine sunt tot mai departe

O lacrima-mi cade si parca
Motivele nu mai au sens
Doar starea de-nghet de afara
Ne coboara si ne-obliga sa traim in prezent

Apropierea de tine imi pare
Un vis ce-am visat odata
Intr-un timp ca pierdut intr-o boare
Si pe care incerc sa-l aduc inapoi.